Dintre toate suferințele întâlnite în viața de cuplu, anxietatea de a fi părăsit este probabil cea care îi chinuie cel mai mult pe cei care o suferă. Ea readuce la viață o serie de probleme individuale, dintre care unele își au originea în relațiile anterioare sau chiar în istoria copilăriei indivizilor în cauză.
Soliditatea imaginară a duo-ului
Atunci când un cuplu se stabilește în timp, s-ar părea că temerile de abandon se consolidează într-un mod inedit. Suferința pare să fie proporțională cu investiția emoțională în relație. De îndată ce sentimentul se instalează, teama de despărțire se dezvăluie. Ne comportăm ca și cum ar fi imposibil să ne imaginăm continuitatea existenței noastre în absența celeilalte persoane. Această anxietate, care privește ego-ul, indică modul în care ego-ul este susținut de obiectul afecțiunii noastre.
În orice relație de iubire, partenerul compensează vulnerabilitățile narcisiste și completează percepția pe care o avem despre noi înșine. Acest mecanism este perceptibil la începutul unei relații: starea de pasiune. Euforia trăită este comparabilă cu un episod maniacal, în care exaltarea rezultă dintr-o expansiune grandioasă a ego-ului. În realitate, în acest moment, cuplul formează o himeră narcisistă, un ego dual. Literatura romantică este plină de exemple de astfel de momente: Romeo și Julieta, inexistenți de unii singuri, dar mai puternici decât moartea împreună. În cazul unei despărțiri, situația idilică poate face loc unei prăbușiri a identității. Eul a pierdut mai mult decât o altă persoană, a pierdut o parte din el însuși, a fost mutilat considerabil.
Întoarcerea unei fragilități individuale
Este ca și cum situația cuplului a reaprins slăbiciuni care fuseseră ținute sub tăcere. În schimb, singurătatea pare acum o catastrofă insurmontabilă pe care niciuna dintre strategiile puse în aplicare anterior nu o poate calma. Dar în cazul fricii de abandon, anxietatea este legată de amintirea unui eveniment traumatic (închipuit sau real) care a avut deja loc. Infantilul este important deoarece, pentru a depăși o pierdere, este esențial să avem imagini interne solide pe care să ne bazăm. Acestea sunt rezultatul internalizării imaginilor parentale. Pentru a depăși primele lor separări, copiii își introiectează părinții, făcându-i să fie ai lor. Acest mecanism îi protejează, deoarece, de acum înainte, aceste elemente devenite interne rămân stabile și accesibile, chiar dacă realitatea este frustrantă sau angoasantă. În cazurile de anxietate de abandon, această introiectare este incompletă. Obiectul nu a putut fi internalizat în mod ferm, astfel încât este întotdeauna potențial „de pierdut”. Aceasta este sursa unei dureri incomensurabile pe care nicio raționalizare nu o poate atenua. Există o gaură în psihic în care „subiectul abandonat” riscă să se scufunde.
Dragostea pierdută
În realitate, nu angoasele sunt cele asupra cărora putem acționa direct, ci mai degrabă modul în care se formează poveștile noastre de dragoste. Problema constă în modul în care ne folosim inconștient partenerii pentru a ne rezolva problemele. Nicio relație nu ar trebui să devină atât de vitală încât să acopere toate legăturile preexistente. Diversificarea suporturilor noastre narcisiste (prietenii, relații profesionale, relații de vecinătate etc.) ne poate ajuta să structurăm lumea din jurul nostru într-un mod mai puțin dependent.
De asemenea, merită să ne amintim că cealaltă persoană, oricât de perfectă ne-ar părea, rareori a ales să ocupe acest loc sensibil în viața noastră. Multora dintre noi ne este teamă să știm că este nevoie de noi. Este atunci când teama de o situație de despărțire ne determină să grăbim realizarea ei. S-ar părea că, în acest caz, psihicul nostru ar putea, în viitor, să beneficieze de acest abandon. Într-adevăr, va putea justifica în mod iluzoriu aceste angoase pe care nimic nu le poate rezolva.
Actualizarea obiectelor interne
Unul dintre cele mai frecvente motive pentru care se apelează la terapie este separarea. Durerea combinată cu angoasa ne face să alegem să parcurgem un drum complex și îngrijorător: descoperirea și înțelegerea de sine. Dintre toate abordările, cea analitică, bazată pe confruntarea cu imaginile internalizate, este probabil cea mai relevantă. Ea ne încurajează să creăm noi obiecte și să le testăm soliditatea. Freud era deja conștient de acest lucru atunci când a pus sub semnul întrebării ideea de sfârșit al analizei?
Acest lucru ar putea fi văzut ca un semn că, în sfârșit, un obiect fundamental, în acest caz psihanalistul în măsura în care este suportul transferului parental, a fost ridicat durabil în lumea internă a analizantului. Din acel moment, el se poate imagina înfruntând lumea fără teama de a-și vedea pilonii prăbușindu-se. Celălalt, partenerul de iubire, nu ar mai trebui să asigure soliditatea „edificiului” său personal. Acesta ar fi începutul unei relații de iubire al cărei obiectiv principal nu ar mai fi acela de a acționa ca o cârjă pentru membrii cuplului, ci de a face loc sentimentelor reale.